De câteva luni bune tot mă uit la cântar și îmi zic că mâine mă urc pe cântar. Și mâine devine azi și eu tot îmi zic că mâine mă urc pe cântar.
Dar astăzi mi-am luat inima în dinți și, îmbrăcat ca Adam înainte să muște din măr, mă urc pe cântar. Văd cifrele se mișcă repede. Îmi vine să mă ridic pe vârfuri, doar, doar o fi numărul mai mic. Însă știu că asta n-o să mă ajute. Aștept liniștit cele câteva nanosecunde în care cântarul măsoară când kile am.
Îmi stă un pic inima în loc. Puțin peste 100. Nu e neapărat o surpriză, dar nu mă așteptam chiar să trec de sută. Credeam că o să fiu undeva în jur de 90.
Trebuia să mă aștept la asta. Simplul act al mersului îmi făcea probleme în ultima vreme. Urcatul scărilor devenise o muncă titanică. Nu e bine ce fac cu viața mea. Ar trebui să fac mai multă mișcare. Să nu mai mănânc tampenii. Să am un stil de viață mai sănătos.
Că altfel o să crap dracului de tânăr.
O să-mi schimb stilul de viață. Asta vreau să fac. Să fiu mai sănătos. Numerele de pe cântar sunt cel mai bun argument.
Dar o să fac asta de mâine.
Jurnalul unui om leneș este o ficțiune inspirată din viața de zi cu zi.