“Da’ de ce vrei tu să te apuci de învățat programare? Acum la vârsta ta? Oricum o să dureze prea mult timp până înveți ceva, și n-o să te angajeze nimeni, că ești prea bătrân.”
“Da ești sigur că vrei să te apuci de slăbit? De câte ori n-ai încercat asta și nu ți-a ieșit? Mai bine bagă o pizza și stai chill acolo pe canapea”
“Cine ești tu să te asculte sau citească lumea? Ești un nimeni, nici măcar nu scrii frumos. Fii băiat cuminte și stau în banca ta”.
Sabotorul interior e vocea aia tâmpă care îți bagă teama și îndoila în tine și în propriile puteri. Am fost curios să văd cine a creat sintagma de sabotor interior și creatorul ei e un psyho-analist, pe nume Ronald Fairbairn, ce a dezvoltat teoria în baza ideilor freudiene despre ego(info aici). N-am studiat eu psihoanaliza, dar sincer să fiu, conceptul ăsta mă face să vreau să o fac.
Această voce internă, acest sabotor, are și el rolul lui. Rolul de ați pune întrebarea “Bă, ce fac dacă nu reușesc în ce mi-am propus?”. Sabotorul vine ca un contrabalans la supra-optimismul pe care îl avem când ne apucăm de ceva.
Când m-am apucat de slăbit, aveam așteptări mari de la mine. Am slăbit un pic, entuziasmul a crescut și mai tare. Și după aia am atins un platou. Și m-am demoralizat și m-am oprit din ce făceam. Și așa am pus înapoi kilogramele.
Când am început să lucrez cu ganterele prima oară, eram așa viteaz că am început direct cu greutatea cea mai mare (de 10kg). Ghici ce? Am făcut febră musculară și timp de o săptămână n-am mai făcut nimic. Și după aia nu am mai tras de gantere, fiindcă făceam febră musculară.
Sabotorul ăsta e parte din noi. Noi credem că e tâmpit, fiindcă ne spune lucrurile pe care nu vrem să le auzim. Acel dar dacă. Dar dacă… se întâmplă asta și asta. Ce faci în situația aia?
Dar noi, în prostia noastră, interpretăm aiurea mesajul. Și nu facem nimic, apoi dăm vina pe el, și îl facem vinovat de eșecurile noastre.
Cum sună asta. Inception. Dăm vina pe sabotor, care de fapt suntem tot noi, dar nu. Same, same, but different. But still same.
Toate vocile din capul nostru suntem noi. Îmi imaginez de multe ori, cum toate vocile și toate emoțiile stau în cerc și dezbat care e cea mai bună cale de urmat. Ce trebuie făcut? Dacă e bine sau rău. Și într-un final, Zeul Suprem, Eul, Sinele sau cine o mai fi pe acolo, decide ce va face. Și masa asta de atomi pe care o numim noi corp, se pune în mișcare și acționează conform comenzilor.
E sabotorul interior real? Suntem noi proști că îi dăm ascultate? Are vreun sens ce am scris până acum? Da, da și vă las pe voi să-mi spuneți.