Sâmbătă seara nu prea știam ce să fac. Nici nu îmi era somn, da’ nici nu mai aveam chef de nimic. Așa că mi-am zis să văd care-i treaba cu acest Squid Game pe care-l văd peste tot în ultima vreme.
Ora 8, pornesc Netflix-ul și dau play la Squid game. Primul episod mi-a plăcut. Nu era foarte târziu, nici somn nu prea îmi era, am zis să-l văd și pe-al doilea. Ușor am fost tras în lumea serialului, încât pe la ora 2 noaptea ora două noaptea mă aflu în bucătărie făcând ceva de mâncare (mă luase foamea deja) și o mică pauză de mișcare. Amorțisem în pat.
Am adormit pe la 5 dimineața, abia după ce am văzut tot sezonul.
Ce se întâmplă în serial?
Gi-Hun este un loser ce trăiește de pe spinarea mamei lui bătrâne și își cheltuie marea majoritate a banilor pe pariuri. În momentul în care datoria lui ajunge enormă încât trebuie să își pună gaj propriul rinichi (literally), salvarea vine de la cineva obscur care îi propune să participe la un joc.
Și de aici începe acțiunea. Gi-Hun, împreună cu o alți 455 de participanți în aceeași situație cu el participă la 6 jocuri mortale pentru șansa de a câștiga 45 de miliarde de woni coreeni (aproape 4 miliarde de dolari). N-o să vă zic mai mult de atât, fiindcă nu vreau să vă dau spoilere.
Ce mi-a plăcut?
Mi-a plăcut aproape tot (o să vedeți mai jos exact ce nu mi-a plăcut). Castingul mi s-a părut perfect. Comparat cu serialele americane, unde fiecare actor pare de cele mai multe ori un model decupat din reviste, actorii coreeni par niște oameni obișnuiți și se potrivesc foarte bine pe rolurile lor. De aceea poți să empatizezi mult mai ușor cu caracterele jucate de ei.
Povestea și dezvoltarea caracterelor de-a lungul fiecărui episod este impresionantă. Și ajungi să te conectezi cu ele Pe unii ajungi să îi îndragești, pe alții îi urăști cu înverșunare. Și în momentul invitabil în care când personajul preferat dispare din peisaj, te lovește puternic la corason.
Deși îți cam dai seama cine sunt personajele principale și îți dai seama că ele au șanse mai mari de supravețuire, ai destul întorsături de situație. Am avut momente, în care mă întrebaml “N-are cum, nu-l omoară pe asta, corect? E unul din personajele principale.” Dar uneori chiar asta se întâmplă. Episodul 6 în mod special m-a lasat mască.
Mi-a mai plăcut un o linie foarte faină “Jocurile sunt egale pentru toți. Oamenilor ăstora li s-a luat orice șansă de la viață, dar aici totți sunt egali.” Parfrazez desigur, dar mi-a plăcut că printr-o fucked up mentality, organizatorii prețiau egalitatea de șanse.
Ce nu mi-a plăcut?
Nu prea mi-a plăcut finalul. Sau mai bine zis, nu mi-a plăcut întorsătura de situație din ultimul episod. Finalul în sine m-a făcut curios pentru un al doilea sezon. Chiar dacă nu mă aștept să fie la fel de bun ca primul.
Traducerea e atât proastă pe alocuri, încât până și eu mi-am dat seama din minimele cunoștiințe de coreană pe care le am. Nici nu vreau să-mi închipui cum a arătat pentru un corean. Și chiar au și apărut articole despre cât de multe lucruri culturale se pierd prin traducerea celor de la Netflix.
Nu prea mi-a plăcut predictibilitatea unor situații. Puteam să ghicesc ce se va întâmpla de la începutul episodului uneori. Dar în același timp nu pot să mă plâng. După cum zicea mai sus, sunt și multe situații care te lovesc pe neașteptate.
Nu mi-a plăcut subplotul din serial. Despre un polițist care se inflitrează printre gardienii jocurilor și nu este prins deși e clar că nu e de-al locului. Sper ca în sezonul 2 să aibă mai mult sens acest plotline.
Overall e un serial ce merită. De mult n-am mai prins un astfel de serial, film sau carte care să mă țină engaged de la început până la final. Și de mult timp n-am mai trecut printr-o sesiune din de binge watching. Chiar nu mai țin minte când am dat ultima oara de un serial la care să mă uit la un singur sezon într-o singur noapte.
Dacă nu știți ce să faceți într-un week-end, luați niște pop-corn și bucurați-vă de un rollercoaster emoțional cu Squid Game pe Netflix.