Blog

Când eram mic am crescut lângă cimitir. Era la vreo 200 de metri de casă. Aveam ultima fântână înainte de cimitir și fiecare înmormântare se oprea cu podurile lângă poarta noastră. 

Bătrâni cărora le venise timpul, tineri duși prea devreme, oameni care și-au luat viața, oameni pierduți în băutură, oameni loviți de tren. Am văzut de toate. Mai ales vara când eram toată ziua acasă. 

Fiecare înmormântare însemna colivă gratis, așa că de cele mai multe ori mă bucuram să văd înmormântările. Primeam colaci și colivă. Eram mic și prost. 

Probabil din cauză că am văzut prea multe înmormântări, am devenit fascinat de moarte. Și mai ales de ce se întâmplă după ea. 

Mă gândesc destul de des la asta. La ce se întâmplă după moarte. Dar nu într-un mod spiritual, de genul unde ne ducem după ce murim. Ci mă gândesc la ce se întâmplă cu oamenii din jurul nostru. Cine și-ar aduce aminte de mine? Cine ar plânge? Ce las eu în urma mea și dacă mă va ține mine istoria?

Și de fiecare dată răspunsul e crud. Dacă aș muri azi, moartea mea ar fi doar un footnote în viața multora. În afară de familia mea, mulți oameni nici nu mi-ar simți lipsa. Mă întreb câtă lume ar pune un RIP și apoi mi-ar da tag pe facebook. Probabil că mulți n-ar face nici atât. 

Nu mă înțelegeți greșit, dar asta nu e un self pity post. E doar realitatea. O realitate existentă în viața marii majorități a oamenilor de pe planeta asta. Oameni pe care noi nu-i știm și ei nu știu de noi.

Uneori ne dăm prea multă importanță. Credem că suntem de neînlocuit. Dar, cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. Și știu că asta e o lozincă comunistă tâmpită, dar în același timp nu e neadevărată. 

Importanța noastră în viețile celorlalți e overrated. După ce vom muri, oamenii își vor continua viețile și fără noi. Unii for fi triști. Unii vor plânge. Unii se vor gândi pentru o secundă la tine. Dar absolut toți, vor fi nevoiți să continue să trăiască. Fiindcă asta fac oamenii. Trăiesc. 

Era o vreme când obișnuiam să cred că sunt miezul pământului. Aveam o aroganță nemeritată și mă credeam mai sus decât cei din jurul meu. Îmi plăcea să mă cred important. Îmi plăcea să cred că eu sunt miezul din dodoașcă. 

Dar am realizat cu timpul că nu e chiar așa. Odată ce dispari din peisaj, oamenii își continuă viața. Și dispariția din peisaj nu trebuie să fie fatală… ci pur și simplu, să dispari. Să nu-ți mai vadă lumea ochii. Și vezi cum uită oamenii de tine.. 

Dacă oamenii uită de tine, nu e ca și cum ai fi dispărut pentru ei? Ca și cum ai fi murit din memoria lor? Nu e asta același lucru ca și cu moartea fizică? Poate că e chiar mai rău. 

Nu știu cât de mulți oameni se gândesc la moarte așa ca mine. Dar mie îmi place din când în când să mă gândesc la asta. E un exercițiu ce mă aduce cu picioarele pe pământ. Și mă trezește oleacă la realitate

Moartea e o realitate a vieții și inevitabil ne îndreptăm cu toții spre ea. Că o fi azi, că o fi mâine, că o fi peste 120 de ani. Cu toții murim cândva. Important e ce facem până atunci.